Ce ar trebui să ştie tânăra generaţie despre Revoluţia Română din Decembrie 1989. Interviu cu jurnalistul Romulus Cristea

Tinerii care nu au avut legătură cu regimul totalitar al lui Nicolae Ceaușescu sau cu revoluția din decembrie 1989, ar trebui să rețină adevărul istoric și nu balivernele politicienilor sau teoriile conspiraționiste care au deversat în spațiul public, a declarat, într-un interviu acordat Jurnaliştii.ro, jurnalistul  Romulus Cristea, participant activ la revoluţia din decembrie 1989. El s-a aflat timp de câteva zile în incinta clădirii fostului Comitet Central (CC) al PCR. Despre crimele din decembrie 1989, psihoza teroriştilor, Dan Iosif, vinovaţii morali şi  atmosfera din CC în primele ore după fuga Dictatorului, citiţi pe larg în interviu.

Jurnaliştii: La 29 de ani de la revoluția din decembrie 1989 morții și răniții încă își cer dreptatea. Cum vă explicați că justiția nu a reușit să îi condamne pe ”cei care au tras în noi”?

Romulus Cristea: Nu este vorba de o conspirație a celor vinovați sau a politicienilor, ci mai degrabă de duplicitate, de o complicitate prin tergiversare a tuturor actorilor implicați și a nostalgicilor. Încă de acum zece ani, chiar dacă tardiv, reprezentanții Parchetului Militar au anunțat că au încheiat cea mai mare parte din cercetări, au fost interogați mii de martori și presupuși vinovați, s-au făcut reconstituiri pe teren și altele.

„Pentru peste 90% din victime (decedați și răniți) s-a stabilit clar în ce circumstanțe s-au produs incidentele, Cine a tras și în ce condiții”, spunea chiar șeful Parchetelor Militare de la acea vreme. Mai mult decât atât și este un lucru mai puțin știut, au existat câteva autodenunțuri ale participanților la revoluție. Unul dintre ei, Nelu Florea (zis Pluto), în prezent decedat, într-un moment de luciditate și foarte probabil constrâns de mustrări de conștiință, a declarat în fața procurorilor când a tras, în cine și la ordinul cui.

Din câte îmi aduc aminte, era vorba de cel puțin 10-12. Nelu Florea, a fost participant la revoluție în clădirea CC-PCR, a avut armă, fusese încadrat în armată și în decembrie 1989 fusese declarat dezertor (și, tocmai datorită acestui fapt a avut dreptul să-i fie recunoscute meritele și să beneficieze de drepturile prevăzute de Legea Recunoștinței față de eroii-martiri și luptători). Nelu Florea a procedat corect.

Dacă toți cei implicați ar renunța la diseminarea scenariilor conspiraționiste (unele preluate din presă) și ar declara numai adevărul despre cele trăite (și nu alte invenții) lucrurile ar fi stat altfel și am fi știut de mult adevărul. Dacă cineva ar avea curiozitatea să citească cu multă răbdare și imparțialitate declarațiile date la parchet, de cei implicați în Dosarul Revoluției, și-ar putea da seama cu ușurință că are de-a face cu un amalgam de realitate și fabulație.

Cum să-ți mai aduci aminte, după 20 de ani, de amănunte năucitoare? Ca lucrurile să fie mai clare, teroriștii nu au existat (nu există nicio dovadă în acest sens), iar în decembrie au folosit armamentul, în special, cei din armată, civilii, o parte din securiștii dezorientați, dar și milițienii răzleți și speriați.

Pentru justiție este extrem de greu să mai facă dreptate, iar doar mărturiile nu pot fi concludente. Ele trebuie coroborate cu alte dovezi sau înscrisuri (care au existat sau există). Problema este că toți cei implicați (în prezent, cotropiți de frustrări profunde) ar trebui să spună numai adevărul și să lase fanteziile la o parte, iar o decizie politică ar putea pune punct acestei nebuloase, care durează de 29 de ani.

În altă ordine de idei, pentru ca lucrurile să fie mai clare. O altă teorie propagată în eter, de aproape trei decenii este aceea că „nimeni, niciun vinovat nu a fost condamnat”. Este absolut fals. Au fost zeci și zeci de condamnări ale celor implicați din armată, securitate, PCR, miliție. Generali, miniștri comuniști, colonei de armată și securitate, soldați și, nu în ultimul rând, civili. Începând din 1990 și până în prezent. În plus, ca să respectăm adevărul, o parte din victime au fost despăgubite, sau au folosit propria situație pentru a obține facilități și beneficii materiale.

Nu e cazul să facem contabilități macabre, câți și cât au obținut, dar adevărul trebuie respectat. La fel cum trebuie respectați, în mod special, cei care au ales să fie onești și să fie interesați doar despre aflarea adevărului renunțând la beneficii. Și această categorie nu este deloc una restrânsă. Din contră.

Ce ar trebuie să știe tânăra generație despre revoluție? A fost o revoltă populară sau o lovitură de stat?

Ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 a fost o revoltă populară. A fost ceea ce putem denumi o revoluție. Un regim comunist condus de un dictator a fost răsturnat și înlocuit brutal, chiar dacă veșnicilor nemulțumiți nu le place, cu un sistem democratic.

Cu toate tarele lui, după împușcarea lui Nicolae Ceaușescu, regimul nou instaurat a schimbat, greu sau nu, direcția. Și nu doar pentru că așa a avut intenția, Lumea se schimbase brusc și dramatic, contextul geopolitic era, putem spune, propice, istoria o luase puternic în alt sens și nu mai exista cale de întoarcere. În toate țările fostului bloc comunist lucrurile se urniseră în sensul democrației, lumea se săturase de constrângeri, de mizerie, de dictatori, de constrângerea libertăților de exprimare.

Așa a fost să fie, dacă în celelalte țări schimbarea a fost oarecum fără victime colaterale numeroase, în România cotitura istorică a fost una punctată de vărsare de sânge: zile întregi de teroare cu rafale de arme de foc, peste o mie de morți, sute de reținuți și răniți.

Ce ar trebui să rețină tinerii? Noile generații care nu au avut legătură nici cu regimul totalitar al lui Nicolae Ceaușescu, nici cu revoluția din decembrie ar trebui să rețină adevărul istoric și nu balivernele politicienilor sau teoriile conspiraționiste care au deversat în spațiul public. Lucrurile sunt extrem de simple și este datoria istoricilor devotați, dedicați, corecți.

Istoricii au acum datoria extrem de dificilă să relateze cu obiectivitate ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989. Au la îndemână tot ce le trebuie, mai mult decât au avut alte generații de cercetători. Sunt disponibile tone de documente, mii de ore de filmări, zeci de mii de fotografii, un volum imens de înregistrări audio, inclusiv provenite din fondurile speciale ale armatei sau securității.

Dacă și pentru Dosarul Revoluției e nevoie de o decizie politică pentru rezolvarea rapidă, definitivă și obiectivă și în cazul istoricilor-cercetători ar fi nevoie de o consensualitate, în sensul debarasării totale de anumite convingeri politice părtinitoare, care le-ar putea influența opiniile.

Încă o dată: istoricii și doar ei au în prezent misiunea dificilă de a scrie obiectiv despre ce s-a întâmplat. Restul vocilor din spațiu, frustrările cumulate ale participanților sau disperările spectatorilor nu vor mai avea importanță din perspectivă istorică. Tinerii vor știi despre revoluția din decembrie 1989 doar ceea ce vor citi în manualele oficiale de istorie.

Cine a lansat în acele zile de foc pentru națiunea română psihoza teroriștilor? Au existat ei cu adevărat în acele zile?

Nu există nicio dovadă, dar absolut niciuna care să vină în sprijinul teoriei cu teroriștii, care ar fi atacat populația civilă sau obiective civile și militare, la revoluție. Au existat câteva sute de dosare deschise de procurorii militari unor persoane civile bănuite de terorism. Ele au fost închise târziu, cu rezoluția de neîncepere a urmării penale abia prin 1994. De ce au fost închise? Acuzațiile erau cel puțin năstrușnice. Am să ofer câteva exemple.

Cazul „Ovidiu Crăciun-Falk”. Întâmplător, am fost vecinul lui. Era angajat la o mare antrepriză de construcții din București. Pentru mine era un om absolut obișnuit. La revoluție, a fost grav împușcat noaptea în clădirea Comitetului Central. Nu mai povestesc în ce condiții a fost împușcat, cum a fost aruncat la grămadă cu morții și răniții într-o încăpere și cum a ajuns cu greu să fie internat. Ce scria la dosarul lui de terorist?

Printre altele: „Numitul Ovidiu Crăciun, de profesie sudor, a fost împușcat și transportat la spital. S-a observat de către cadrele medicale că avea mâinile foarte îngrijite, manichiura făcută și unghiile date cu lac. În buzunare au fost găsite niște tuburi de gloanțe și un capac ce părea a proveni de la un dispozitiv de tragere, într-o noapte, când s-a stins lumina în spital, cadrele medicale au declarat că soția acestuia a devenit agitată și s-ar fi deplasat spre fereastră”.

La dosar se mai aflau și câteva declarații, culmea, ale unor colegi de revoluție și asociație, date la mult timp după evenimente, în care se afirma că „Ovidiu Crăciun ar fi strigat în timp ce era transportat sau pe patul de spital, în sala de operație că „este copilul adoptiv al Elenei Ceaușescu, orfan crescut pentru a deveni terorist”. Și așa zisele declarații de martor nu se opreau aici: „În chiloți ar fi avut propriile medalii ascunse și striga <<Trăiască Ceaușescu!>>”. Peste ani, l-am abordat pe Ovidiu Crăciun, întrebându-l ce știe despre dosarul lui de „terorist”.

Era noaptea de Crăciun, prin 2006 şi ne aflam într-o sală cu zeci de persoane. Am continuat să-i relatez ce scria în dosar. Timp de un sfert de oră a început să râdă și nu se mai oprea dintr-un râs absolut nebunesc. Ce mi-a declarat Ovidiu Crăciun: „Niciodată nu mi s-a adus la cunoștință că sunt urmărit în vreun caz de terorism. Nimeni nu mi-a spus că ar exista vreun asemenea dosar, E o nebunie, sunt niște bazaconii. Eram tânăr, aveam o barbă mare și într-adevăr aveam mâinile foarte îngrijite. Tot timpul aveam mare grijă, purtam mănuși, mă îngrijeam atent, nu de alta, dar îmi plăceau femeile și doream să fiu bine îmbrăcat și curat.

Povestea cu ce mi-au găsit în buzunare e altă aiureală, eu știu că aveam un capac de la un deodorant străin. În chiloți nu puteam să am decorații ascunse pentru că am fost împușcat în șold, eram scăldat de sânge, iar testiculele mele se făcuseră cât mingea de tenis. Nu mai încăpea nimic. De strigat nu prea mai aveam cum, eram sleit, gemeam de durere, după ore întregi de așteptare până la operație. Ce aberații!.

Soția a venit pe la mine, dar era extrem de speriată, nu știa dacă scap cu viață și cred că se ruga pentru mine când eram în salon după operație. În schimb, e foarte urât că persoane apropiate de mine au dat declarații absolut incredibile și mincinoase. E o mizerie! Habar nu am avut de așa ceva, nu am știut niciodată că aș fi avut instrumentat un dosar de terorist.

Cazul „Teroristul Ou-ou-oo-oo”. Este vorba despre un tânăr, din Drumul Taberei. A fost oprit de un echipaj de civili pe stradă. I s-a cerut să se legitimeze. La dosarul de terorist s-a consemnat că „individul a devenit extrem de agitat și a început să strige într-o limbă necunoscută, probabil arabă”. Tânărul a fost bătut măr, percheziționat, predat armatei cu suspiciunea că ar fi terorist străin. De fapt, persoana avea un handicap, era surdo-mut și nu putea pronunța decât „Ou-ou-oo-oo”. A mai încasat o bătaie bună și în arest.

Un alt caz este cel al unei persoane cu grave tulburări psihice. Se pare că reușise să fugă în acele zile de haos, din decembrie 1989, de la Spitalul 9. În dosarul de la parchet se consemnase că „numitul era extrem de violent, cu mâinile și fața negre (era pur și simplu murdar, n.n) ceea ce a trezit suspiciunea că sunt urme de funingine și a tras cu o armă, iar la percheziție, în buzunar i s-a găsit un șervețel pe care scria compoziția prafului de pușcă”.

Pentru a fi și mai clar cam cum au stat lucrurile cu aceste dosare de teroriști, mai relatez încă un caz relevant. Cazul „Teroristul cu izmene străine”. Pe scurt, o persoană rănită este transportată la spital. Aici, la internare, cadrele medicale observă că acesta „purta indispensabili fini (izmene) de proveniență străină, avea un tricou care nu se găsește în comerț, iar în buzunar avea bucăți de ciocolată tot din străinătate”. Și în acest caz s-a făcut anchetă ani de zile, s-a întocmit dosar de terorism, etc.

Revenind la nebunia acelor zile, când s-a răspândit teoria teroriștilor. Nicolae Ceaușescu a fost primul care a vorbit despre teroriști, imediat după evenimentele de la Timișoara și a continuat până în 21 decembrie să lanseze astfel de idei. Apoi, a urmat o nebunie și mai mare.

Televiziunea Română, prin intermediul unui cunoscut ziarist din acea vreme a lansat, în eter, teoria teroriștilor care „atacă civili și unități militare trăgând din toate pozițiile”. Acesta a susținut tot timpul că ceea ce a spus pe postul național a citit de pe bilețelele trimise fie de militari, fie de civili. Ca o experiență personală, pot să vă spun că, aflându-mă în clădirea Comitetului Central, în noaptea de 22 -23 decembrie 1989, am răspuns la unul dintre telefoane.

De la celălalt capăt al firului, o persoană care s-a recomandat a fi general mi-a transmis că „o escadrilă de elicoptere libiene denumită <Prigoana Vântului> a decolat și teroriștii aflați la bord, urmează să atace populația și unitățile militare”. Mi s-a cerut să transmit mesajul la Ministerul Apărării.

Teoria teroriștilor arabi a fost o psihoză colectivă. S-a propagat în toate direcțiile, în toate mediile. Este clar că a fost vorba de o dezinformare la care a contribuit masiv mass-media, însă nici până în prezent nu s-a dovedit că ar fi existat intenția clară de a lansa astfel de informații în vederea manipulării și nici nu s-a stabilit care a fost sursa primară de difuzare începând cu 22 decembrie 1989. Vectorii de transmisie sunt cunoscuți, sursele cu intenționalitate nu. Cert este că teoria s-a propagat până în 2005, când Parchetul Militar, prin generalul Dan Voinea, au pus punct, oficial, unor astfel de conspirații.

Dumneavoastră ați pătruns în Comitetul Central (CC) în acele zile și aș vrea să îmi spuneți ce ați găsit în clădire? Este adevărat că acolo Dan Iosif ”și-a făcut de cap cu kalashnikovul prin subsoluri?”

Când am intrat în clădirea Comitetului Central, în ziua de 22 decembrie 1989, am găsit civili (printre ei, securiști, sportivi de la clubul Dinamo, activiști de partid și simpli angajați, câțiva medici de la spitalul Elias, care nu au mai apucat să fugă), dar și militari debusolați și ofițeri de securitate și milițieni în uniformă. La început, toată lumea era haotică.

Celor dinăuntru le era o frică teribilă de civilii care au dat buzna la interior, iar manifestanții care intraseră aveau și ei o oarecare teamă vizibilă și suspicionau orice persoană de la interior ca fiind cadre ale Securității Statului. În rest, se vedea cu ochiul liber că totul fusese abandonat în mare grabă, ușile erau deschise, fișetele și sertarele de asemenea, actele erau risipite ici-colo. Iar în unele încăperi exista armament și muniție abandonată.

Ce mi-a rămas fixat în memorie, imediat după intrare, a fost faptul că la mine s-a prezentat un civil care mi-a spus precipitat: „Mă numesc Gheorghe Adameșteanu și avem datoria de a salva drapelul unității noastre”. L-am întrebat de ce tocmai eu. Aveam părul lung, blugi și eram destul de agitat. Mi-a răspuns: „Păi, nu ești de-al nostru? Nu-ți faci datoria? Dintr-o vitrină, a scos un steag și îl ținea sub haină. A fost profund dezamăgit când i-am zis că vin mii de protestatarii și că nu am nicio legătură cu steagul….

După câteva minute m-au abordat niște milițieni de la Secția 1 și trei ofițeri de securitate de la UM 0666. Aveau armament. Toți doreau să fie ajutați să plece urgent din clădire. Pe ultimii, de la unitatea de pază a lui Nicolae Ceaușescu, pentru a nu fi linșați de populație, i-am transportat la o unitate de securitate din Piața Maria Rosetti. Peste ani, aveam să-i reîntâlnesc.

Cei de la Miliție, de la Secția 1, au mai rămas în clădire, cred că cel puțin o zi -două, ascunși în casa liftului. La fel ca și alți ofițeri de securitate, în civil, ascunși prin cotloane, care s-au predat într-o noapte (nu înainte de-a ne povesti cum de nevoie au băit apa din calorifer).

E mult de spus despre ceea ce s-a întâmplat în prima zi, după intrarea în Comitetul Central. Până spre ora 17, când s-au tras primele focuri de armă, lumea se organiza, se vorbea încă cu formula de adresare „tovarășe”, se răscoleau încăperile, se căuta prin subsoluri. Apăruseră și hoții și nebunii printre noi. Din când în când, revoluționarii aduceau câte un civil bine bătut, unii dintre ei erau legați de mese sau calorifere și interogați.

Orice ar spune unii, spaima era mare pentru toți. Pe la ora 17, s-a tras prima oară în clădirea CC – PCR, undeva lângă centrala telefonică, apoi asupra unui grup de civili (printre care se afla și inginerul Jean Constantinescu) s-a deschis, fără avertisment, focul, la etajul 4. Atunci au fost primii împușcați din clădirea CC-PCR.

În schimb, trebuie neapărat menționat un alt moment extrem de important. Apariția lui Dumitru Mazilu în clădire. Fost director al Școlii de ofițeri de Securitate de la Băneasa, apoi diplomat la ONU, după 1985 intrase în dizgrația regimului comunist și a fost arestat la domiciliu. Vorbind, după lăsarea întunericului, de la balconul Comitetului Central, Dumitru Mazilu a fost primul care a pus lucrurile la punct: a prezentat o schiță de program și și-a prezentat opinia despre cum ar trebui să evolueze lucrurile în țară.

Însă cel mai important a fost momentul când a atras atenția, tuturor celor prezenți în piață și în balcon că „gata, din acest moment, s-a terminat cu adresarea de <<tovarășul>>, formula de adresare este <domnule> sau <<doamnă>>”. Pare banal acum, dar în acel moment era nevoie de o astfel de precizare.

Între timp, manifestanții de la interior încercau să se organizeze, s-a distribuit armament și muniție, unii înființau guverne și se credeau deja prim-miniștrii. Începuseră să sosească cantități mari de ajutoare, în special alimente, primele din Bulgaria. Oportunismul se făcea tot mai simțit, Șeful cofetăriei de la Scala ne-a trimis un transport de prăjituri pe care le denumise „Victoria Revoluției”.

După ce s-a deschis focul în CC-PCR și împrejurimi numărul manifestanților din clădire s-a redus mult. Armata a preluat controlul, iar civilii se grupaseră în jurul militarilor. În blocul de vizavi, unde fusese barul Atlantic și camerele de serviciu ale Securității, membrii ai Regimentului de Gardă rămăseseră blocați.

Au urmat incendierea Direcţiei a V-a a Securității, a Palatului Regal, a Bibliotecii Universitare. Au fost aduse transportatoare blindate, unități cu lunetiști și paraşutiști, artileriști. Se dezlănțuise haosul și peste tot erau morți și răniți.

Cât privește povestea cu kalașnikovul lui Dan Iosif. Îl cunoscusem pe Dan Iosif la baricadă, în noaptea de 21-22 decembrie. La fel ca și alți zeci de civili a avut armă. Umbla îmbrăcat într-un combinezon gri de la USLA, găsit prin clădire. Am stat o perioadă cu el, ne-am intersectat repetat.

Am fost de cel puțin 4-5 ori cu el în subsol. Eu nu l-am văzut trăgând în încăperi închise și nici în subsol, unde spațiul era limitat de pereți stânga-dreapta. Nu de alta, dar te-ai fi putut răni singur din ricoșeurile gloanțelor. Cum de altfel s-a întâmplat cu alți revoluționari, în unele încăperi de la etaj. Ca și în cazul așa-zișilor „teroriști”, când colegi sau spectatori la evenimente fabulau în legătură cu presupuse întâmplări, cred că și în cazul Dan Iosif lucrurile stau la fel.

Deocamdată, nu am văzut în dosare declarații clare, ale unor martori oculari, ci doar mărturii indirecte. Unii ar fi auzit că s-ar fi întâmplat anumite lucruri. Și încă ceva, nu există numele vreunei persoane sau urmași care să reclame astfel de fapte. Dacă cineva a fost martor direct la așa ceva ar trebui să se prezinte în fața procurorilor și să dea o declarație pe propria răspundere.

A fost sau nu o implicare directă a KGB-ului în izbucnirea revoltei de la Timișoara și mai apoi la București?

Eu nu am crezut și nu cred în implicarea directă a serviciilor de informații sovietice, în evenimentele de la Timișoara sau București. În afara unor consemnări sumare din dosarele Securității care pomenesc de probabile legături ale unor cetățeni români, militari sau civili, cu ofițeri KGB, nu există nicio altă dovadă concludentă.

Procurorii militari au stabilit, în cadrul Dosarului Revoluției că „nu există nicio dovadă de implicare a rețelelor de informații străine în evenimentele din decembrie 1989”. Și iarăși e nevoie să mai fac o precizare importantă, pentru a mai risipi un pic legenda acestei implicări a KGB.

În 21 decembrie 1989, au fost reținuți și duşi în arest doar doi diplomați (unul dintre ei, atașat militar) de la Ambasada Franței, acuzați că ar fi incitat lumea în Piața Universității și că ar face spionaj. Bineînțeles că au fost eliberați, după mai multe ore, De asemenea, mai trebuie menționat că, într-adevăr. În acele zile se aflau pe străzi, alături de manifestanți, angajați de la diferitele ambasade de la București, ziariști străini etc.

Personal, am cunoscut chiar în noaptea de 21 decembrie 1989, la baricadă, apoi i-am reîntâlnit în clădirea CC – PCR atât pe unul din secretarii ambasadei Uniunii Sovietice, cât și doi ziariști, unul de la radioul național din Moscova, altul de la agenția Novostii. Mi-au povestit că în zilele anterioare fuseseră la Timișoara. Însă, se aflau în stradă pentru a culege informații, nu pentru a se implica în evenimente.

În altă ordine de idei, este foarte posibil ca activitățile serviciilor de informații străine pe teritoriul României, în acea perioadă, să se fi intensificat vizibil. Nu de alta, dar contextul geopolitic era mișcător, schimbările cuprinseseră teritoriul fostului bloc comunist, dictatorii de prăbușeau unul după altul. Nu era ceva neobișnuit și nici greu de anticipat că serviciile de informații deveneau mult mai active. Problema e cât, cum și unde s-au implicat și dacă există dovezi clare în acest sens. În astfel de situații, părerile sunt mai puțin importante. Dovezi nu există.

Cine sunt vinovații morali pentru morții din decembrie 1989? Au fost idealurile revoluției călcate în picioare de politicieni și emanații noului regim în acești 29 de ani?

Înainte de a discuta de vinovații morali trebuie stabilit oficial, nu prin presupuneri sau manipulări, cine sunt cei care au tras și au produs victime (morți și răniți). Până când justiția nu va lămuri lucrurile și nu vom știi, ca urmare a unei decizii definitive și irevocabile, cine sunt adevărații vinovați, presupunerile sunt periculoase și nu fac altceva decât să alimenteze imaginația bogată a conspiraționiștilor și complexaților.

Când se vor stabili vinovații, în funcție de sentințe, sau din desfășurarea echitabilă a procesului vom putea afla și vedea care sunt și legăturile cu terți. De ce să discutăm despre vinovații morali când încă nu avem certitudinea că s-au aplicat pedepsele corespunzătoare principalilor acuzați direct.

De ce consider că se pot isca derapaje periculoase căutând vinovați morali (adică, nesancționabili de justiție)? Fiecare vede dreptatea din punctul lui de vedere, doar judecătorilor suntem obligați să le respectăm deciziile. De exemplu, victima este direct interesată să afle cine a fost agresorul direct și nu este interesată de care parte a fost. Cei implicați nu sunt tocmai imparțiali, unii dintre ei nu au remușcări și cred în continuare că ei au executat doar ordinul, fie au fost incitați să facă ceva de anturaj.

Să nu uităm situații de genul celor petrecute în zona Căii Victoriei: membrii aceleiași unități de geniști – parașutiști de la Boteni s-au împușcat unii pe alții, după ce au fost distribuiți în două clădiri aflate una în fața celeilalte (Hotelul București și blocul cu fosta cofetărie Athenee Palace), în momentul când comunicațiile radio au fost întrerupte. Într-un astfel de caz, care nu este singular, pe cine tragi la răspundere, pe cine condamni? Nu de alta, dar victimele sau urmașii cer să fie pedepsită o persoană fizică, nu o anumită entitate (Statul sau Ministerul Apărării) pentru că în situația din urmă nemulțumirile se vor perpetua. Se vor întreba, pe bună dreptate, dar „Cine e cel care a tras? Cine a ucis? Cum îl cheamă?”.

Dacă discutăm despre vinovații morali, mulți dintre cei care sunt în viață vor trebui, dacă au ceva urmă de conştiinţă, să apeleze la introspecție. Apropo, nu doar militarii, securiștii și milițienii au tras, civilii au făcut la fel, deșii au fost de altă parte a baricadei. În cazul crimelor, când ai luat viața unui om, explicațiile sunt inutile pentru victime. Ce justificări să mai oferi și cui folosesc? Interesează pe cineva? Vinovații trebuie să fie identificați și arătați, eventual condamnați. Altfel discutăm teorii degeaba.

De ce revoluționarii au căzut pradă politicienilor și au devenit captivii acestora în numele unor ”amărâte de indemnizații”?

Încă de la început, revoluționarii s-au împărțit în mai multe tabere. Cei mai mulți au trecut de partea puterii, alții în opoziție. Au existat însă și grupări care au rejectat ideea de afiliere, au respins eventualele beneficii, compensații, drepturi etc. Dar și aceștia continuă să se revendice ca făcând parte din mișcarea care a schimbat fața României, în decembrie 1989.

Alții, pur și simplu și-au văzut de viața lor, și-au văzut de drum, nu-i mai interesează deloc. Ultimele două categorii mai sus pomenite nu au legătură cu nicio indemnizație, sunt eventuali captivi ai propriilor conștiințe. Ceea ce nu e rău. Lumea merge înainte, toți sfârșim la fel.

De ce sunt revoluționarii nemulțumiți de politicieni? Poate din cauză că și-au dat seama că, uneori, recunoașterea meritelor sau obținerea unor drepturi pe care ei le consideră firești (deși, dacă discutăm strict de moralitate, nu e deloc așa) țin strict de deciziile politice, sunt rezultatul unor promisiuni electorale sau devin monedă de schimb. Și nu e vorba de un anume partid politic sau anumiți politicieni.

De 29 de ani, toate partidele s-au preumblat la putere și, din câte s-a văzut, niciodată lucrurile nu au stat astfel. Nemulțumirile au fost mereu aceleași și s-au amplificat de la o guvernare la alta. Iar generațiile se mai schimbă, politicienii noi apăruți pe eșichierul politic au uneori altă abordare, necunoscând prea bine evenimentele trecute sau nefiind interesați. În plus, la toate acestea se mai adaugă un factor puțin sesizat de cei implicați direct.

Nu greșim dacă spunem că 99% din revoluționari sunt trecuți de 50 de ani (au trecut 29 de ani de la revoluție!). Aflați pe un alt palier al vieții, cuprinși de boli și alte griji, nemulțumirile lor se fac mai puțin auzite. Nu mai au vigoarea tinereții când băteau cu pumnul în masa politicienilor, a celor din administrația locală sau centrală sau când organizau manifestații în care unii își dădeau foc sau făceau greva foamei câte o săptămână. S-au dus vremurile când erau în atenția nemărginită a presei. Da, sunt nemulțumiți și vor deveni tot mai captivi în sfera politicului, fie că vor, fie că nu vor. Fiecare an care trece le decimează numărul și vor avea aceeași soartă pe care o au, în prezent, din păcate, deținuții politici, foștii deportați și veteranii de război.

Toți au ajuns să depindă de bunăvoința politicienilor, care decid dacă li se majorează, sau nu indemnizațiile, dacă primesc în continuare transport gratuit sau dacă primesc medicamente în plus față de celelalte categorii de asigurați din sistemul de stat. De multe ori, chiar dacă nu vor să recunoască, sau nu vor să conceapă așa ceva, când se adresează autoritățile sau presei cu întrebarea ,,Când se va face dreptate revoluționarilor? Sau când se va lămuri adevărul despre revoluție?”

Adevărul trist este că se întreabă cine mai are grijă de ei sau dacă mai știe cineva de ei….Și nu e nimic prea ieșit din comun, pentru că pentru toate există un capăt de drum și rămâne doar ce a consemnat istoria, fie că ne place, fie că nu. De obicei, rămân consemnate doar lucrurile importante.

* Interviu apărut în data de 21 decembrie 2018 și preluat de pe portalul Jurnaliștii.ro și  ziarul Adevărul

• Interviul a fost realizar de Sebastian Rusu

În redacţia Print Magazin

O fotografie din redactia revistei Print Magazin, de la Casa Presei din Bucureşti. Fotografia este realizată la data de 3 decembrie 2013.

In fotografie, membrii redacţiei revistei: Romulus Cristea, Relu Liciu, Mihai Sava şi alţii.

Cat costa consolidarea blocurilor subrede

Construcţii. Românii sunt reticenţi şi la soluţiile japoneze

Doar 12 imobile încadrate în gradul I de risc seismic au fost consolidate în Capitală, după 16 ani de la demararea programului naţional privind reducerea riscului seismic la construcţii.  Autorităţile dau vina pe locatarii indecişi.

Romulus Cristea

Deşi Primăria Municipiului Bucureşti a anunţat că au fost finalizate lucrările de consolidare la 21 de imobile multietajate, reprezentanţii Ministerului Dezvoltării susţin însă că doar  la 12 blocuri s-a făcut recepţia finală  de încheiere a lucrărilor.  În restul ţării lucrurile stau şi mai grav, blocurile consolidate putând fi numărate pe degetele de la o mână.  După 16 ani de la publicarea Ordonanţei Guvernului nr. 20/1994 privind măsuri pentru reducerea riscului seismic al construcţiilor existente, reprezentanţii autorităţilor locale şi centrale nu au date din care să reiasă costurile medii pe metrul pătrat de construcţie consolidată şi nici costurile estimative pe apartamente, astfel încât  locatarii din imobilele încadrate la risc seismic să se poată orienta în cazul în care decid să execute lucrări de consolidare.  Constructorii susţin că intervalul în care variază costurile de consolidare este de 150-400 euro/metrul pătrat, în funcţie de starea clădirii.

„Normal ar fi să se aplice soluţii minimale, iar imobilul să fie adus la stadiul de funcţionalitate iniţial. Un nivel al costurilor de consolidare de aproximativ 150 euro pe metrul pătrat poate fi considerat acceptabil. Protecţia sesimică nu e o problemă tehnică, ci ţine de voinţa politică. La ora actuală există tehnologii disponibile, astfel încât consolidarea să se realizeze cu locatarii la interior şi să se finalizeze în şase luni. Nu este normal ca doar 12 imobile să fie consolidate, când programul a fost gândit cu 16 ani în urmă", ne-a declarat Nicolae Noica, fost ministru al Lucrărilor Publice.
Numai în Bucureşti, capitala europeană cotată ca fiind cea mai vulnerabilă la cutremure, peste 22.000 de apartamente situate în 2.600 de imobile ar necesita, potrivit datelor oficiale, lucrări de consolidare. La un cutremur major,  367 de blocuri (încadrate la clasa I de risc seismic) cu 6.428 de apartamente s-ar putea prăbuşi. Preşedintele Ligii Asociaţiilor de Proprietari consideră că în domeniul consolidării imobilelor domneşte haosul.
„Din ce am constatat, e un domeniu în care domneşte haosul. În majoritatea cazurilor se aplică metodele clasice de consolidare, care nu de puţine ori conduc la înjumătăţirea suprafeţei utile. Au existat situaţii în care primăriile au returnat la buget banii pentru consolidări justificând fie că nu s-a prezentat nimeni la licitaţie, fie că locatarii refuză consolidarea. Soluţii există, să se aducă firme din străinătate dacă românii refuză astfel de contracte, iar locatarii să fie amendaţi aşa cum prevede legea dacă se opun executării de lucrări", a precizat Mereuţă.
În Bucureşti a existat o tentativă de introducere a unor noi tehnologii de consolidare la un bloc situat pe Şoseaua Mihai Bravu ­90-96, în colaborare cu specialişti din Japonia. Din păcate, de mai bine de doi ani, lipsa acordului a 2-3 locatari a făcut ca proiectul să nu fie pus în practică nici în prezent. 

Articol aparut in ziarul Romania libera din 27 aprilie 2010
 Foto: Romania libera

Fermierii cer bani pentru plantele Frankenstein

Europa. Multe solicitări pentru soia modificată

Agricultorii le cer guvernanţilor să subvenţioneze şi cultivarea plantelor modificate genetic, de vreme ce aceste produse cuceresc Europa. 

Romulus Cristea

 Uniunea Europeană a interzis în urmă cu trei ani cultura transgenicelor, iar România, devenită membră UE, a trebuit să se conformeze legislaţiei comunitare şi a renunţat la culturile de soia. Cu toate acestea, soia modificată genetic se utilizează pentru hrana animalelor în aproape toate fermele de animale din UE, inclusiv România. Agricultorii români au anunţat declanşarea unor proteste în luna aprilie, printre revendicări fiind şi aprobarea unei legislaţii pentru cultivarea de plante modificate genetic, în special soia.

„Avem nişte nelămuriri le­gate de culturile modificate genetic. Dacă există îndo­ieli privind efectele OMG (organisme modificate genetic) aupra sănătăţii umane, dacă există riscuri, să se spună  şi să se interzică consumul. Dacă nu, să ne lase să cultivăm. Toate fermele de animale din Europa, inclusiv din România, importă soia modificată genetic din SUA  şi Brazilia. Peste 90% din ferme importă astfel de soia. Trebuie să se clarifice o dată acest aspect, este periculoasă sau nu soia modificată genetic. Culturile de soia modificată genetic au fost o afacere importantă în România. Peste 300.000 de hectare erau cultivate înainte de a fi interzis, iar producţia atingea chiar un milion de tone pe an. Preţul era de 300 euro pe tonă, deci o afacere de 300 milioane euro pe an. La soia convenţională abia cultivăm 15.000 de hectare", ne-a declarat Nicolae Sitaru, preşedintele Ligii Producătorilor  Agricoli (LAPAR).
Directorul Institutului de Cercetări Alimentare, Gheorghe Mencinicopschi, consideră că a fost vorba de ipocrizie când s-a interzis cultivarea de soia modificată genetic, dar importurile în Europa nu au fost stopate.
„Agricultorii noştri au dreptate.  Din punct de vedere pur economic au dreptate, atât timp cât nu se abordează serios aspecte legate de mediu şi efecte asupra organismelor umane. Trebuie precizat că, în afara câtorva excepţii, nu există lucrări ştiinţifice lămuritoare la influenţa OMG asupra oamenilor. Şi cum ar putea să existe, când în anumite state legislaţia interzice publicarea lucrărilor ştiinţifice referitoare la OMG fără a avea acordul producătorilor de astfel de culturi? Pe scurt, pentru rigurozitate, în prezent, ne aflăm în sfera de incertitudine ştiinţifică, iar în UE, în astfel de cazuri, e legiferat principiul precauţiei", a precizat prof. Mencinicopschi.
În schimb, după 2007 în România s-a cultivat porumb modificat genetic, însă pe o suprafaţă foarte restrânsă, aproape 10.000 de hectare, iar din acest an se permite cultivarea cartofilor modificaţi genetic.
Primele pe cap de animal se dau abia din noiembrie
Acordarea primelor de la bugetul de stat pentru ovine şi caprine se face începând cu luna noiembrie, iar cererile trebuie depuse în perioada 26 aprilie-31 mai, potrivit unui proiect de ordin al Ministerului  Agriculturii. Prima pe cap de animal se acordă producătorilor agricoli o singură dată pe an, pentru femele ovine şi  caprine. Pentru a beneficia de primă, solicitanţii trebuie să depună cererea la centrul local sau judeţean al APIA.

Articol aparut in ziarul Romania libera din 21 aprilie 2010

Foto: Romania libera

Cum ajunge să coste întreţinerea de la simplu la dublu

Polii facturilor de căldură

Ploieştiul are cel mai mic preţ al gigacaloriei, Giurgiu - pe cel mai mare. Regia de încălzire din Ploieşti a fost privatizată şi are de încasat bani de la stat, cea din Giurgiu aparţine statului şi are datorii la buget. Prima arată în interior ca o centrală nucleară. Cealaltă pare rezultatul unui bombardament nuclear. RL a încercat să afle cum s-a ajuns la această situaţie paradoxală.

Ploieştenii plătesc una dintre cele mai mici facturi de încălzire din ţară: ea coboară chiar şi la 100 de lei pe luna de iarnă la un apartament cu două camere. Cu excepţia oraşelor foarte mici, Ploieştiul are şi cel mai mic preţ: 117 lei pe gigacalorie. Lucrurile nu au stat tot timpul aşa. Acum 10 ani, gigacaloria din Ploieşti era una dintre cele mai scumpe. Când costurile s-au dovedit prea mari, oraşul a trecut la reabilitare şi privatizare.

 
„Nu avem doar cea mai ieftină gigacalorie, plătim mai puţin decât alţii şi pentru alte servicii, cum ar fi, de exemplu, salubritatea. Mai mult, locatarii blocurilor din Ploieşti au cele mai mici datorii la furnizorii de servicii. La noi, tendinţa ultimilor ani este aceea de a se rebranşa la sistemul de încălzire centralizat, fiind din ce în ce mai puţini cetăţeni care renunţă la clasicul sistem de încălzire", ne-a spus Ion Stan, preşedintele Uniunii Asociaţiilor de Proprietari (UAP),  organizaţie care  reprezintă interesele la aproape 1.400 de asociaţii de proprietari, dintr-un total de 1.800 (64.000 de apartamente) din Ploieşti. Într-adevăr, potrivit statisticilor realizate de Autoritatea Naţională de Reglementare în domeniul Serviciilor de Gospodărire Comunală (ANRSC), locuitorii din municipiul Ploieşti, alături de cei din  Bucureşti şi Constanţa, plătesc la întreţinere mai puţin decât alţii pentru încălzire şi apă caldă. Pentru comparaţie, un ploieştean  plăteşte de două ori mai puţin pentru aceste servicii decât un giurgiuvean sau un târgoviştean. Diferenţa destul de importantă şi care se simte greu la buzunarul locatarului de bloc provine  în principal din modul în care funcţionează CET-urile şi din calitatea reţelei de transport.
Apartamentele se rebranşează
La Ploieşti, Consiliul Judeţean Prahova şi Primăria Municipiului Ploieşti au ales să concesioneze, din 2004, întregul sistem de termoficare, pe o durată de 15 ani, către un operator, Dalkia Termo Prahova, filială a grupului Veolia Environnement şi care de anul trecut s-a alăturat transnaţionalei EDF (Electricité de France), lider mondial în ceea ce priveşte electricitatea. Traseul gigacaloriei ieftine la Ploieşti a început cu aproape zece ani în urmă. La început, printr-un proiect BERD, toate conductele de termoficare au fost înlocuite şi preizolate. Pierderile s-au redus până la câteva procente, iar avariile sunt acum foarte rare. În plus, Ploieştiul a avut norocul să fie printre primele oraşe din România în care, printr-un proiect-pilot, au fost izolate termic primele blocuri de locuinţe.
Monitorizarea la nivel local a avut, de asemenea, importanţă. „La primărie, prin consilieri şi prin intervenţia asociaţiilor de proprietari, s-a avut grijă tot timpul ca preţurile la utilităţi să fie stabilite şi în acord cu nivelul de trai al populaţiei", susţine preşedintele UAP. Au urmat apoi, după preluarea sistemului de către Dalkia, modernizarea CET Brazi şi îmbunătăţirea randamentului echipamentelor de producţie cu peste 40%. „După şase ani de investiţii, avem cel mai scăzut tarif pentru populaţie (117 lei/Gcal cu TVA) din ţară, dacă ne referim la sisteme de termoficare similare. Pierderile pe reţele au scăzut la mai puţin de 20%, iar continuitatea în furnizarea apei calde este de aproape 100%. În Ploieşti, costurile pentru încălzirea cu centrala individuală de gaz  sunt cu 40% mai ridicate decât în cazul sistemului centralizat. În ultimii trei ani, peste 1.200 de clienţi s-au rebranşat, după ce se debranşaseră anterior", ne-a declarat Ioana Iliescu, manager comercial la Dalkia.
Restanţe are doar statul
Punctele termice şi de distribuţie din Ploieşti au fost modernizate şi există programe de gestiune a exploatării care urmăresc în timp real parametrii de funcţionare. „Dacă mi-ar fi spus cineva, în 1975, când am început să lucrez la întreprinderea de distribuire a energiei termice Ploieşti, că se va ajunge la nivelul tehnologic pe care îl vedem astăzi, la un grad atât de ridicat de automatizare, i-aş fi spus că are probleme. Înainte de anii '90 eram o armată de oameni care deserveam punctele termice, acum lucrurile s-au schimbat, calculatoarele ne indică avariile şi  unde trebuie să intervenim", ne-a spus Ion Stoicescu, adjunct şef exploatare la Dalkia. Reclamaţiile din partea locatarilor se numără pe degete şi, în general, de ani de zile nu există dificultăţi legate de încasarea facturilor de la populaţie. În schimb, există restanţe însumând 27 milioane lei la subvenţiile pentru energia termică ce trebuie plătite de Guvern şi autorităţile locale.

Printre ultimii la salarii, printre primii la cheltuielile cu întreţinerea. Astfel poate fi caracterizată situaţia locuitorilor oraşului Giurgiu, care plătesc aproape 218 lei pe gigacalorie, adică cel mai mare preţ dintre oraşele cu peste 50.000 de locuitori ale României.
„Preţul de producţie nu ar fi chiar atât de mare, deşi bani de modernizare de la Consiliul Judeţean nu am primit niciodată. Problema mare este la Consiliul Local, care a hotărât să acorde cea mai mică subvenţie permisă de lege şi, în plus, are şi o metodă dezavantajoasă de a calcula acest ajutor", justifică Sorin Cepraga, directorul CET Giurgiu. Până la urmă, primăria dă doar 33 lei pe gigacalorie (cel mai puţin din ţară), Guvernul mai dă 86 lei, iar giurgiuvenii plătesc cea mai scumpă căldură din ţară, adică 218 lei pe gigacalorie. Înconjurat de cele doar câteva zeci de oameni care mai lucrează în această perioadă la CET (ceilalţi angajaţi fiind fie în şomaj tehnic, fie în concediu medical), directorul ne arată două cazane destul de vechi, despre care aflăm că au fost preluate de la o centrală ce deservea oraşul cu mult înainte de a fi construită actuala centrală, la finele anilor '80.
„Cazanele acestea le-am preluat de la combinatul chimic. Sunt cazanele din baltă. Sunt vechi, dar le-am modernizat atât cât am putut. Funcţionează doar pe gaz şi pe păcură şi sunt singurele cu care lucrăm în prezent. Să dăm drumul unităţii principale, cea care funcţionează pe cărbune, ar însemna pierderi mult prea mari la consumul actual", continuă Cepraga. Practic, uzina este obligată să folosească cel mai scump combustibil (gazul) pentru că unitatea pe cărbune a devenit supracapacitată o dată cu moartea industriei giurgiuvene (principalul client al CET timp de ani de zile). „Ani la rând persoanele fizice au fost doar clienţi secundari. CET-ul a fost proiectat pentru a vinde abur industrial şi energie electrică către platformele din Giurgiu. Acum unde să mai vinzi, dacă nu mai există nimic?", spune directorul.
„Vindem certificate de carbon"
În prezent, CET-ul de la Giurgiu a ajuns în situaţia paradoxală de a se finanţa din diminuarea propriei activităţi. „Cazanele noi pe care le vedeţi aici sunt destinate producerii de apă caldă, dacă va cumpăra cineva, şi au fost cumpărate din fonduri proprii, venite din vânzarea certificatelor de emisii de dioxid de carbon. Cum noi de la an la an am funcţionat la capacităţi mai mici, şi rezervele de certificate sunt mai mari. Am angajat un broker de specialitate şi am vândut surplusul. De aici ne susţinem atât cât putem. Măcar, dacă murim, să nu zică nimeni că nu am făcut nimic", continuă aproape resemnat Cepraga. Consiliul Judeţean Giurgiu, acţionarul majoritar al întreprinderii, nu a alocat fonduri niciodată. „Marele nostru noroc a fost că în perioada Guvernului Tăriceanu am primit ceva fonduri pentru investiţii printr-o ordonanţă de guvern. Altfel nu ştiu dacă rezistam", explică Sofia Cruţi, directorul de investiţii al CET.
Singura speranţă, privatizarea
„Sunt discuţii avansate. Este o firmă din România care vrea să ne cumpere. Am înţeles că vor să producă mai ales energie electrică prin cogenerare, folosind unitatea principală, care funcţionează pe cărbune. Este singura noastră şansă", spune Cepraga. Este vorba despre un investitor care a mai încercat să preia CET, însă s-a lovit de refuzul Primăriei Giurgiu, care a considerat că este proprietara terenului pe care este construită uzina şi a cerut bani în plus pentru acesta. Preţul de vânzare ar fi de 5 milioane de euro, însă trebuie precizat că CET are datorii la stat de peste 30 milioane de euro. „Am fost şi executaţi silit, însă, spre norocul nostru, cazanul executat a fost răscumpărat tot de investitorul care vrea să ne preia. De aceea cred că are intenţii serioase", spune directorul. În prezent, CET are de recuperat peste 5 milioane euro de la asociaţiile de locatari, însă sunt şanse reduse de reuşită. „Pur şi simplu nu avem ce să le facem. Asociaţiile sunt construite în aşa fel încât, practic, nu au active. Abia în ultima vreme s-a trecut la semnarea unor acorduri cu fiecare proprietar în parte, care ne vor permite să îi executăm pe aceştia când este cazul", continuă Cepraga.
Capitala preia datoriile RADET
Creditele contractate de Regia Autonomă pentru Distribuţia Energiei Termice, în 1997-1998, pentru reabilitarea sistemului de termoficare în Bucureşti, în valoare totală de 45 milioane euro, vor fi restituite parţial de către Primăria Capitalei, deoarece regia nu dispune de bani pentru rambursare. Transferul obligaţiei de rambursare a fost decis în şedinţa de miercuri a Guvernului, printr-un proiect de lege. „Este vorba de credite angajate în anii 1997-1998 pentru reabilitarea şi modernizarea sistemului de termoficare din municipiul Bucureşti. Creditele au fost integral utilizate, iar restituirea creditelor s-a făcut parţial, până în acest moment, din bugetul RADET. RADET nu are în acest moment capacitatea de rambursare, iar primăria preia obligaţia de rambursare. Se modifică practic plătitorul contului de credit", a spus ministrul Finanţelor, Sebastian Vlădescu, în şedinţa de guvern. România şi Banca Europeană de Investiţii au încheiat, în 1997, un acord de împrumut în valoare de 35 milioane euro acordat RADET pentru reabilitarea şi modernizarea sistemului de termoficare din municipiul Bucureşti, iar un an mai târziu a fost încheiat un acord de împrumut cu Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei, în valoare de 10 milioane euro, pentru acelaşi proiect. În Bucureşti, populaţia plăteşte 119 lei pentru gigacalorie, preţ care ar putea creşte de anul acesta la 170 de lei, întrucât primăria spune că nu îşi mai poate permite plata subvenţiei.

Un articol de Romulus Cristea si Serban Buscu

Foto: Romania libera/ Andrei Dumitru

Articol aparut in ziarul Romania libera din 15 aprilie 2010

Marea bula imobiliara din micul centru istoric

Miraj. Patronii spaţiilor comerciale din Lipscani visează să se îmbogăţească peste noapte

Romulus Cristea

 Ameţiţi de succesul pe care îl au cafenelele, proprietarii din vecinătate visează să se îmbogăţească rapid, cerând chirii de 4-5 ori peste preţul pieţei. Cafenelele din centrul istoric aduc profituri anuale estimate la 10 milioane de euro.

Oricine merge seara în centrul vechi al Bucureştiului, mai ales la sfârşit de săptămână, vede că toate cafenelele sunt pline. Trebuie să fii norocos sau să faci rezervare din timp pentru a găsi o masă. Într-un oraş lovit de criză, o astfel de imagine îi atrage pe cei care vor să facă o investiţie, în căutarea unui profit rapid şi sigur. Întrebarea este cât ar costa să închiriezi un spaţiu într-una din clădirile din zona Lipscani. Reporterii României libere au discutat cu deţinătorii de magazine din centrul istoric, sub pretextul închirierii unui spaţiu comercial pentru a-l transforma în cafenea.
Pe podeţe din lemn îmbâcsite de noroi şi suspendate deasupra unor gropi rămase neacoperite în urma excavărilor arheologice de acum un an şi jumătate, am străbătut cu greu strada Gabroveni. Spaţiile comerciale aparent abandonate, aflate însă în procese de revendicare, alternează cu cafenele, magazine de textile şi rochii de mireasă.
De aproape un an şi jumătate în zona Lipscanilor s-au deschis zeci de cafenele care seara devin arhipline. Vremea frumoasă umple şi terasele aferente micilor restaurante-cafenele cu sute de tineri şi turişti. Doar cafenelele din centrul istoric aduc anual profituri estimate la 10 milioane euro, plasând Lipscaniul pe locul doi, după Dorobanţi, în topul afacerilor de acest gen.
Mergând din uşă în uşă, după ce ni s-a spus că e greu de găsit vreun loc de închiriat, contractele fiind făcute în avans cu doi, chiar trei ani, am ajuns la intersecţia cu pasajul francez, unde ni se indiåcase un posbil spaţiu de închiriat. Am intrat alături, la un atelier de gravură, pentru a întreba de proprietar şi spaţiu.

De închiriat: spaţiu în litigiu cu 200 euro pe metrul pătrat
„Da, da, vreţi să închiriaţi? Păi, eu vă cer 7.000 euro pe lună şi o garanţie pe două luni. Eu atât am pretenţia, dacă doriţi să vă riscaţi", ni s-a adresat o persoană care a lăsat să se înţeleagă că ar fi patronul. Am cerut lămuriri cu privire la „riscurile" aduse în discuţie şi, surpriză, era vorba de o fostă cooperativă ai cărei angajaţi se pare că se privatizaseră, însă spaţiile se aflau de ani buni în litigiu: „a venit un proprietar din focşani, e încă incert, sunt nişte hotărâri judecătoreşti, dar dacă vine, ce facem? Vă riscaţi? Eu vă închiriez dacă doriţi". Ne prefacem interesaţi şi negocierile continuă. „spaţiul are 36 de metri pătraţi, cu tot cu vitrine", a precizat negustorul. Încăperea oferită spre închiriere avea geamurile acoperite cu grilaje grosolan şi în grabă confecţionate din fier ruginit si câteva lacăte care le ferecau. În interior se zăreau parchetul desfăcut şi pereţii sparţi şi scorojiţi. În scurt timp aveam să aflăm că o mare parte din spaţiile comerciale din zonă sunt în proces de revendicare. Mai facem o încercare la un mic atelier mecanic, aflat într-o încăpere de câţiva metri pătraţi, la colţul străzii. De data asta, cerem la închiriere spaţiul pentru un birou de detectivi. Fără să stea pe gânduri, persoana aflată în interior se aruncă la preţ cerând 3.000 euro pentru nici zece metri pătraţi: „e exact ce vă trebuie, vi-l dau de mâine dacă veniţi cu banii". După ce îi spunem individului că, de fapt, avem de gând să-i urmărim pe evazioniştii fiscali din zonă, primim la schimb o înjurătură şi suntem îndrumaţi să plecăm degrabă.

Pe strada Şelari întrebăm de posibilitatea închirierii la un mic magazin de articole chimice. Angajatul ne expediază repede după ce ne admonestează, argumentând că din cauza noastră, pentru că dorim să deschidem o cafenea, ar putea să rămână fără loc de muncă. Găsim însă în apropiere un alt amator de afaceri-bombă. Ne introduce printre nişte dărâmături într-un fel de depozit aflat la parterul unui case aproape prăbuşite. Se grăbeşte să încheie repede o afacere: „ieftin rău de tot pentru ce vad e în zonă. Fără acte - 2.500 euro, cu acte - 4.000 euro". Banii aceştia, pentru o suprafaţă insalubră, cu infiltraţii şi care nu depăşeşte 70 de metri pătraţi.

Geamgerie contra cafenea
„Fără 3.000 euro lunar nu discutăm", ne-a răspuns fără să clipească proprietara unei geamgerii de pe strada franceză, după ce am întrebat-o dacă spaţiul este de închiriat. „şi banii înainte pe un an, plus două luni garanţie, pentru că aşa se procedează", a mai completat patroana care nu avea chef de discuţii, plictisită fiind, se pare, de agenţii imobiliari care dau necontenit târcoale.
Un angajat, geamgiu de meserie şi trecut de vârsta pensionării, a fost desemnat să ne ofere amănunte despre starea spaţiului şi să ne explice ce vecini am avea dacă închiriem. „spaţiul are vreo 60 de metri pătraţi şi grup sanitar. La intrare, în stânga magazinului, este un imobil în renovare de câţiva ani, iar în dreapta, cafenea cu vad. Vizavi, acolo unde erau magazinul bisericesc şi cel de obiecte de menaj, sunt nişte probleme. Am auzit că au fost retrocedări ilegale, s-au schimbat proprietarii de trei-patru ori, de aia sunt închise şi placajele puse pe vitrine. La noi nu sunt neclarităţi, scăpăm de stocul de geamuri şi oglinzi într-o lună şi puteţi închiria spaţiul, iar investiţia vă priveşte", ne-a explicat geamgiul plictisit. Micul atelier de geamuri şi oglinzi (fără nici un fel de amenajări sau îmbunătăţiri) este singurul din zonă, celelalte spaţii funcţionale fiind în prezent, majoritatea, cafenele de succes. De mai bine de un an, primăria capitalei a amenajat carosabilul cu dale de piatră cu aspect antic şi a plantat pe toată lungimea străzii felinare electrice. Celelalte magazine care erau altădată pe stradă (un magazin de articole bisericeşti, un magazin de seminţe, un depozit cu vânzare de electrocasnice etc.) Au obloanele trase şi aşteaptă clarificarea situaţiei juridice, pentru ca noii proprietari să deschidă, bineînţeles, restaurante cochete şi cafenele de succes.

„Am lucrat şi pentru masoni"
Nicolae Zdârcă, unul dintrepuţinii meseriaşi ai bucureştiului care mai confecţionează manual pălării, aproape că ne dă pe uşă afară când îl întrebăm dacă nu-şi închiriază spaţiul pentru cafenea.
Atelierul de pălării din şepcari este unul dintre cele mai vechi din Bucureşti, pălărierul lău­dându-se că a confecţionat, de-a lungul a 40 de ani de meserie, pălării la comandă pentru mulţi politicieni şi alte celebrităţi, începând de la Gheorghe Gheorghiu-Dej, miniştirii PCR, membrii CPEx şi terminând cu actuali politicieni şi artişti.
Vizavi de atelierul de pălării, tot pe şepcari, se află un magazin de podoabe lucrate manual şi care îi aparţine lui Ion Coteanu, tatăl cunoscutei interprete Dana Coteanu, alias Marijuana. Fost inginer, Coteanu nu acceptă sub nici o formă să închirieze: „de o perioadă de timp, afacerea nu merge slab, ci foarte prost. De 1 martie abia am reuşit să vindem de 40 lei, în timp ce anii trecuţi vindeam de 5.000 lei. Însă am decis să nu renunţăm. Lucrăm la comandă, avem stoc mare de marfă şi materie primă, plus o unitate de producţie. Nu  facem ca­fe­nea pentru că am  văzut la fiul meu, care a avut un restaurant, că e dificil, vin unii şi mă­nâ­ncă pe gratis şi trebuie să le dai, pentru că altfel nu mai scapi de controale. Rămânem cu afacerea asta de podoabe. Am lucrat pentru vedete, case de film, televiziuni. Unii nu şi-au plătit nici acum datoriile. De la Janine mai avem de primit 3.000 - 4.000 euro pentru accesoriile livrate, dar a plecat în Franţa, asta e... anul ăsta lumea vine mai des să recondiţioneze bijuterii, să le repare, de cum­pă­rat nu prea. Noi lucrăm orice obiect de podoabă, am făcut şi pentru masoni şor­ţuri, accesorii şi toată lumea a fost mul­ţumită", a spus Ion Coteanu.

Proprietarii „tatonează" terenul
Analistul imobiliar Radu Ziliş­teanu consideră că în centrul istoric preţurile la chirii cresc pentru că proprietarii au simţit că piaţa imobiliară dă semne timide de revenire.

„Practic, proprietarii ta­tonea­ză terenul, unii au simţit că începe să se încălzească uşor şi se profită de acest fapt. În orice caz, o chirie de 100-200 euro/me­trul pătrat este exagerată. Dar dacă avem în vedere po­ten­ţia­lul viitor al zonei, faptul că, probabil,  cândva se va termina şi renovarea imobilelor, este posibil ca unii să aibă fixată o ţintă. E greu de apreciat însă ce se întâmplă în perioada imediat următoare", ne-a declarat Zilişteanu.
Pe strada Lipscani, artera principală a zonei, nu prea ai de unde alege spaţii de închiriat. Cele care sunt oferite în prezent la închiriere sunt nepartajabile, cu suprafeţe foarte mari sau care au destinaţie prestabilită doar pentru un anumit tip de comerţ. Proprietarul unui ma­gazin de obiecte pentru nunţi ne-a spus că majoritatea magazinelor din zonă sunt închiriate pe perioade foarte lungi (până la patru ani), cu contracte ferme, foarte puţine spaţii putând fi adaptate pen­tru cafenele. De exemplu, fostul magazin de textile Ma­cul Roşu, cu o suprafaţă des­fă­şu­rată (include şi subsol şi mansardă) de 1.410 metri pă­traţi, se închiriază cu 22.000 euro pe lună. Vizavi de Macul Roşu, alt magazin de textile oferă la închiriere un spaţiu, în interiorul altui spaţiu, doar pentru comerţ de textile. Tot pe  Lipscani, un proprietar oferă la închiriere doar standuri pentru confecţii şi încălţăminte cu 1.050 euro/lună pentru nici 20 de metri pătraţi.

„Nu se mai poate, am vândut doar un coif"
Nicolae Copăceanu a avut până în urmă cu o săptămână un atelier de manufactură-armurerie pe intrarea Soarelui, la doi paşi de Lipscani. Micul spaţiu de vreo 20 de metri pătraţi a fost transformat rapid în cafenea. Spadele, coifurile, ar­murile şi scuturile masive de pe pereţi amintesc însă despre vechea destinaţie a spaţiului.
„domnule, s-a terminat şi cu activităţile culturale în ţara asta. Păi, în anii trecuţi nu făceam faţă la comenzi. Făceam armuri, săbii, coifuri, spade pentru case de filme, pentru teatre, amenajări de spaţii interioare în manieră medievală. Reuşeam cu banii din armurerie să organizez alte manifestări cul­tu­ra­le, expoziţii, tabere medievale. Din păcate, asta e! Anul asta am primit doar o comandă pentru un coif, nu se mai putea continua", ne spune cu supărare nicolae copăceanu. Pro­fe­sorul de istorie Bogdan Ciachir, asociatul lui Copăceanu, ne povesteşte că în prezent plătesc pen­tru spaţiu, la un mandatar (proprietarul nu a fost văzut la faţă), 700 euro plus tva.

Articol aparut in ziarul Romania libera din 30 martie 2010

Foto: Romania libera / Mihai Barbu

Bucuresti-Ploiesti: inaugurarea lui Boc, amanata pentru 2012

Doar doi kilometri de autostrada din cei 30 promisi anul trecut au fost asfaltati

» Tronsonul de autostrada Bucuresti-Ploiesti nu va fi gata nici in acest an, dupa aproape trei ani de la demararea lucrarilor. Desi reprezentantii Guvernului condus de Emil Boc au anuntat, nu mai devreme de jumatatea anului trecut, ca in toamna anului 2009 vor fi asfaltati 30 de kilometri, iar din iulie 2010 se va putea circula pe autostrada intre centurile oraselor Bucuresti si Ploiesti, situatia din teren este cu totul alta: cel mult doi kilometri superficial asfaltati (intr-o zona des vizitata de oficiali si presa) si o parte din constructorii care afirma ca in nici un caz autostrada nu se va putea finaliza in cursul anului 2010.

Termenul initial pentru terminarea lucrarilor la tronsonul Bucuresti-Ploiesti a fost anuntat pentru 2009, in mandatul fostului ministru al Transporturilor Ludovic Orban. In 2009 se revine, iar noii reprezentanti ai Ministerului Transporturilor devanseaza lucrarile cu inca un an. Constructorii spun, in schimb, ca asfaltarea pe intreg tronsonul nu va fi incheiata, in cel mai fericit caz, mai devreme de prima jumatate a anului 2011, iar segmentul urban al autostrazii (circa sapte kilometri) va fi gata abia peste doi ani daca se obtine finantare si nu intervin alte probleme (de exemplu, cercetari arheologice care insa au fost deja previzionate de specialisti).

Romulus Cristea

Bugetul redus asigurat pentru a finanta continuarea lucrarilor este principala justificare a oficialilor cand vine vorba de intarzierile repetate la constructia de autostrazi. Aceeasi justificare se ofera la finele fiecarui an, cand se trage linie si se constata ca termenele de constructie nu sunt respectate. Cu toate acestea, politicienii nu se sfiesc sa tot anunte noi si noi termene, de cele mai multe ori nerealiste si care contrazic realitatea din teren.
In cazul tronsonului Bucuresti-Brasov, la jumatatea lunii februarie 2010, premierul Emil Boc a declarat in cadrul unei intruniri de la Ploiesti ca lucrarile sunt realizate in proportie de 50% si ca spera ca acestea sa fie finalizate pana la sfarsitul anului. De asemenea, Boc a afirmat intr-o conferinta de presa ca se lucreaza "in ritm accelerat" la constructia autostrazii.

Pentru a observa stadiul lucrarilor, o echipa a ziarului s-a deplasat la fata locului, in punctele de lucru ale autostrazii. Ca o prima observatie, potrivit spuselor lucratorilor aflati pe santier, lucrul a fost reluat pe 1 martie, dupa ce, in perioada decembrie 2009-sfarsitul lunii februarie 2010, iarna deosebit de grea a intrerupt lucrarile. Stadiul lucrarilor este practic la nivelul anului trecut, exceptand unele manopere la poduri si alte traversari. Cei 30 de kilometri de asfalt sunt, de fapt, maximum doi, in zona Barcanesti-Rafov, zona vizitata des de oficiali si jurnalisti cand li se prezinta stadiul lucrarilor. O alta portiune de autostrada deosebit de importanta si care practic reprezinta zona de preluare a traficului dinspre Bucuresti nici nu a fost inceputa. Este vorba de aproape 7 kilometri de drum intre zona Petricani din sectorul 2 si zona spre stefanesti de langa centura Bucurestiului.

Amanare dupa amanare
Termenul initial pentru terminarea tronsonului Bucuresti-Ploiesti, anul 2009, a fost anuntat in mandatul fostului ministru al Transporturilor Ludovic Orban. In 2009, se revine, iar noii reprezentanti ai Ministerului Transporturilor sustin ca lucrarile se vor termina cel tarziu la sfarsitul anului 2010. Deci o devansare de inca un an, insa se mai mentioneaza unele termene intermediare: in toamna anului 2009 se va turna asfalt pe 30 de kilometri, iar in iunie-iulie 2010, daca finantarile vor fi suficiente, am putea circula cu autovehiculele pe un segment de cateva zeci de kilometri din Autostrada Bucuresti-Brasov.
La inceputul acestui an au intervenit din nou probleme legate de buget. Chiar daca  anul acesta, potrivit promisiunilor, urmau sa se deschida circulatiei cei 12 kilometri intre centura ocolitoare a Bucurestiului si Moara Vlasiei, precum si cei 42 kilometri dintre Moara Vlasiei si Ploiesti, suma aprobata pentru proiect  este de 700 milioane lei, jumatate din cat ceruse compania pentru definitivarea lucrarilor. si cum banii asigurati de la buget sunt insuficienti, termenul va fi din nou amanat. Pana cand? Greu inca de raspuns. O parte din lucratorii aflati pe santiere ne-au declarat ca, si in conditiile in care ar fi bani suficienti si totul ar decurge fara probleme,  lucrarile la autostrada nu vor fi gata in nici un caz in acest an.

Partea urbana a autostrazii, peste doi ani
Autostrada Bucuresti-Ploiesti este impartita in doua segmente: Bucuresti-Moara Vlasiei (19,5 km), contract castigat in aprilie 2007 de consortiul italian Pizzarotti si Tirena Scavi, si tronsonul Moara Vlasiei-Ploiesti (42,5 km), contract adjudecat in octombrie 2006 de consortiul roman format din Euro Construct Trading ‘98, Spedition UMB si Pa & Co International. Valoarea totala de executie a celor doua segmente a fost stabilita la 420 milioane euro. Cele doua tronsoane sunt gata in proportie de 21% si, respectiv, 42%, potrivit informatiilor publicate pe  site-ul Companiei Nationale de Autostrazi si Drumuri Nationale din Romania (CNADNR).
In prima portiune a autostrazii, intre Bucuresti si Moara Vlasiei, care insumeaza 19,6 kilometri, constructor este consortiul Pizzarotti-Tirena Scavi. Lucrarile de santier avanseaza in mai multe puncte de lucru, incluzand atat constructia unor poduri si pasarele, cat si portiuni de kilometri intregi unde se lucreaza la terasament. Turnarea betoanelor pentru piloanele de la podul ce traverseaza Balta Cretuleasca a fost incetinita de descoperirea unui sit arheologic.
Partea urbana a autostrazii, care ar trebui sa faca jonctiunea intre zona Petrichioaia din sectorul 2 si zona centura, la stefanesti (la kilometrul 6 al autostrazii), nu va putea fi terminata mai devreme de 2012. "Amplasamentul nu a fost inca predat de beneficiar (CNADNR – n.n.), procedura este in desfasurare. Daca ni se preda terenul si nu intervin alte probleme (de exemplu, cercetari arheologice de mare durata), segmentul de autostrada ar putea fi finalizat intr-un an si jumatate-doi ani", ne-a declarat Francesco Burdisso, director de santier la Pizzarotti. 
Cat priveste stadiul exproprierilor, repre-zentantii constructorilor italieni spun ca, pe portiunea care se lucreaza, acestea sunt incheiate in proportie de peste 90%, existand doar mici suprafete ramase neexpropriate. "La noi, lucrarile sunt gata in proportie de peste 21% – stadiul fizic certificat. Cat priveste finantarea din acest an pentru continuarea lucrarilor, nu am fost inca informati. Urmeaza sa aflam. Au mai ramas si de anul trecut niste restante, dar nu mult. Conform planului nostru, asfaltarea autostrazii intre kilometrul 6 si kilometrul 19,5 se va face anul viitor, speram in prima jumatate a anului 2011", a precizat Burdisso.

Lucrari arheologice extinse
Cercetarile arheologice ale siturilor peste care va trece traseul viitoarei autostrazi au fost intrerupte pe perioada iernii si se vor relua peste doua saptamani. Cea mai ampla lucrare de cercetare arheologica se desfasoara in zona Baltii Cretuleasca, unde s-au descoperit un complex de locuire si o necropola cu morminte datate de la sfarsitul sec. XVI-prima jumatate a sec. XVII, chiar la picioarele podului viitoarei autostrazi ce trece prin stefanesti. "Cercetarea arheologica efectuata in perioada 18 mai-31 august 2009 pe traseul viitoarei Autostrazi A3 Bucuresti-Brasov, in zona viaductului de traversare a Vaii Pasarea, a condus la descoperirea unei necropole plane de inhumatie, datand din perioada sec. XVI-XVII, dar si a unor vestigii diverse apartinand unor structuri de habitat, incadrabile cronologic in perioada preistorica (culturile Glina, Hallstatt timpuriu) si in cea medievala, sec. IV-VI, cultura Dridu, sec. XVII-XVIII. Au fost investigate exhaustiv 271 de morminte de inhumatie si peste 80 de complexuri arheologice cu functiuni diverse (locuinte semiadancite, bordeie, cuptoare etc.), practic fiind cercetata integral intreaga suprafata afectata de construirea autostrazii. Cercetarea necropolei plane de inhumatie – situata in cuprinsul viitoarei cai rutiere –, dar si analiza spatiala a dispunerii defunctilor si a mormintelor indica foarte clar faptul ca este vorba de un cimitir crestin, datand de la sfarsitul secolului al XVI-lea si din secolul al XVII-lea, partea sa estica fiind afectata semnificativ de lucrari antropice moderne si contemporane. In baza observatiilor stratigrafice preliminare, se poate considera ca necropola plana de inhumatie din secolele XVI-XVII are suprapus orizontul de locuire medievala datand din sec. XVII-XVIII. Toate aceste descoperiri confirma potentialul arheologic semnificativ – relativ bine cunoscut anterior, datorita altor cercetari mai vechi, de mai mica sau mai mare amploare – existent de-a lungul Vaii Pasarea", ne-a declarat Corina Bors, de la Muzeul National de Istorie a Romaniei, care coordoneaza lucrarile arheologice din zona.

Cu autostrada in curte
Singura bucata de autostrada asfaltata (cu un prim strat superficial) se afla in zona Barcanesti-Rafov si nu depaseste o lungime de 2 kilometri. Pe tronsonul Moara Vlasiei-Ploiesti (42,5 km), contract adjudecat de consortiul roman format din Euro Construct Trading ‘98, Spedition UMB si Pa & Co International, se lucreaza, segmentat, in mai multe zone ale viitoarei autostrazi: Moara Vlasiei, Vlasia, Lipia, Barcanesti etc. Stadiul fizic certificat al lucrarilor de constructie este 42%,  un nivel dublu fata de primul segment al autostrazii (Bucuresti-Moara Vlasiei). Desi lucrarile au fost contractate inca din 2006, nici pana in prezent problema exproprierilor nu a fost in totalitate rezolvata. "Din 900 de dosare de expropriere, care reprezinta tot atatea loturi ale localnicilor, doar 400 au fost incheiate. La o parte, din cauza reverificarii documentatiei tehnice, s-a dat respingere, la o alta parte s-au efectuat plati conform legii. Sunt cazuri in care pe terenurile oamenilor se efectueaza de mai mult timp lucrari la autostrada, insa nu s-au platit banii de exproprieri. De asemenea, sunt zeci de contestatii in instanta, oamenii in general reclamand pretul mic platit pe teren", ne-a declarat viceprimarul de la Moara Vlasiei, Florin Cucu.
La Moara Vlasiei va fi expropriat un singur imobil, cel al Ioanei Mihai, in care locuiesc sase persoane. "Inca nu stim nimic clar, desi de 4-5 ani ni se tot spune ca s-ar putea sa fim demolati. Abia in toamna au venit sa faca un cadastru pentru expropriere. Altceva nu stim. Nu ni s-a spus nici ce bani primim, cat teren ramane sau unde ne mutam. Asteptam o decizie", ne-a declarat proprietara Ioana Mihai.

La Barcanesti, Savu Afina, proprietara unui imobil aflat pe traseul viitoarei autostrazi, a refuzat in cateva randuri sa se mute, desi a primit somatie. De cateva luni are in curtea altadata cultivata cu arpagic si rosii pilonii unui pod suspendat al autostrazii, iar casa este practic la nici 2 metri de autostrada. "Suntem, in total, noua persoane care locuim in aceasta casa. Am fost  data in judecata de compania de autostrazi, in aprilie avem termen la tribunal. Problema noastra este ca din banii primiti drept despagubire pentru casa nu vom reusi sa ridicam alta. Pentru teren am primit 30.000 lei, iar pentru casa ni s-au oferit 110.000 lei. Am primit trei somatii de evacuare, ne-am opus de fiecare data", spune Afina Savu. Langa casa femeii, constructorii au demolat celelalte constructii si au turnat pilonul podului peste DN1. 

Articol aparut in ziarul Romania libera din 8 martie 2010

Foto: Romania libera

Deputatii vor sa oblige firmele sa-si angajeze contabili full-time

Toate firmele, inclusiv cele mici, vor fi nevoite sa-si angajeze contabili cu norma intreaga daca o propunere legislativa de modificare a Legii contabilitatii, semnata de 41 deputati, va trece de Senat si va fi aprobata de Camera Deputatilor.

Romulus Cristea

Cele 700.000 de firme din Romania vor trebui sa aiba cel putin un contabil angajat cu contract de munca, potrivit unui proiect legislativ ajuns deja la Senat. In prima sa forma, din propunerea legislativa reiesea ca firmele vor fi nevoite sa-si angajeze doi contabili cu norma intreaga. Ulterior, dupa izbucnirea unor dispute, unii deputati au recunoscut ca exista o greseala in text, care va fi indreptata printr-un amendament, astfel ca va exista obligativitatea angajarii unui singur contabil cu norma intreaga. Principalul argument al initiatorilor a fost ca angajarea contabililor in regim part-time a dus la "proliferarea muncii la negru".

"Pe piata serviciilor contabile s-a profitat de confuzia privind notiunea de compartiment din Legea contabilitatii.   Astfel a proliferat munca la negru, situatiile financiare fiind intocmite de persoane care nu detin competenta necesara. Situatiile financiare intocmite astfel pot aduce atingere grava interesului public", arata deputatii semnatari. Pe forumurile de specialitate au fost postate opinii care acuzau posibile interese in modificarea legii ale Corpului Expertilor Contabili si Contabililor Autorizati din Romania. Desi au fost contactati pentru a-si exprima pozitia in privinta propunerii legislative, reprezentantii organizatiei nu ne-au oferit un raspuns in timp util. Reprezentantii organizatiilor profesionale ale oamenilor de afaceri sustin insa ca propunerea deputatilor este incorecta si abuziva.

"Propunerile recente de modificare a Legii contabilitatii sunt contrare recomandarilor Comisiei Europene, care a sugerat adoptarea unor masuri anticriza pentru microintreprinderi. S-a cerut, de catre expertii CE, gasirea unor solutii de simplificare a unor masuri fiscale, nicidecum aplicarea unor decizii care sa complice situatia financiara a firmelor. Pentru ce sa angajezi, de exemplu, un contabil cu 8 ore pe zi cand exista firme care fac 10-12 operatii contabile pe luna? Textul propus de deputati contine erori care trebuie corectate", ne-a declarat Cristian Parvan, secretar general al Asociatiei Oamenilor de Afaceri (AOAR).

Articol aparut in ziarul Romania libera din 3 martie 2010
Foto: expertizacontabila.ro

Cine mai face bani din imobiliare, cand toata lumea asteapta

O treime din agentiile imobiliare au inchis definitiv afacerile

» Pe langa companiile cu experienta si traditie in domeniu, au rezistat crizei si unele mici firme de imobiliare dezvoltate ca afaceri familiale.
» Tranzactiile cu locuinte si terenuri in Ungaria, promovate in vestul tarii de agentiile romanesti, au dat gres si au adus falimentul.
» Preturile crescute brusc de vanzatori la inceputul lunii ianuarie, ca efect al Programului "Prima Casa", au fost readuse la nivelul initial, din lipsa de cumparatori. 

Romulus Cristea

Firmele mici de tranzactii imobiliare au fost cele mai afectate de criza economica, pe durata anului trecut majoritatea fiind in situatia de a intra in faliment sau de a-si suspenda activitatea. Asociatiile profesionale din domeniu estimeaza ca 30% din agentiile imobiliare au inchis definitiv afacerile, iar o treime a ramas in piata la un nivel de subzistenta.
Interesanta este insa si situatia unor agentii imobiliare infiintate in pragul crizei, care au reusit, cu resurse limitate, sa se mentina la un nivel acceptabil al profitului, supravietuind alaturi de firme cu experienta. In Giurgiu, sotii Radulescu au deschis in octombrie 2008 o firma de imobiliare. Desi timp de sase luni nu au reusit sa faca nici o afacere, in prezent, cu o medie constanta de doua tranzactii lunare, proprietarii agentiei se declara multumiti de rezultate. "Nu am pornit de la ideea sa ma imbogatesc, ci sa asigur pentru familie un venit suplimentar. Pentru mine este important ca am reusit sa raman pe piata, intr-un oras puternic lovit de criza, alaturi de firme cu experienta de peste 15 ani in domeniu. Deocamdata in cadrul firmei activam doar eu si sotia, iar eventuale angajari nu voi face decat daca voi reusi sa ajung la un numar de 15 tranzactii lunare", ne-a declarat Alexandru Radulescu, de la agentia "Idaki". In Giurgiu, tranzactiile imobiliare au scazut in 2009 cu 60-70%, cumparatorii fiind interesati in principal de apartamentele cu doua camere decomandate sau de garsonierele ieftine. "Se cauta chilipirurile, se ofera bani putini, iar de tranzactiile cu terenuri nici ca putem vorbi; practic, nu se mai tranzactioneaza", a precizat patronul firmei General din Giurgiu, agentie care functioneaza tot in familie (sot si sotie). In localitate, garsonierele se vand cu 15.000 euro, iar apartamentele de doua camere, cu finisaje si dotari, sub 30.000 euro.

Romanii nu mai cumpara case in Ungaria
Intr-o alta zona a tarii, la Oradea, din aproape 200 de agentii si persoane fizice care activau in imobiliare inaintea crizei, au mai ramas 30. Daca in primele luni ale anului 2009 agentii imobiliari din zona anuntau ca un nou Eldorado al locuintelor se dezvolta peste granita, in Ungaria, situatia din prezent este cu totul alta. Firmele care s-au orientat exclusiv spre proprietatile din Ungaria au intrat in faliment si au ramas cu stocul de proprietati nevandut. "Vanzarea catre romani de proprietati in Ungaria nu a mers chiar atat de bine cum se spunea. Trebuie sa tinem cont ca acolo este o alta legislatie, sunt alte obiceiuri etc. In plus, si acolo au aparut probleme legate de criza imobiliara. In Oradea au rezistat firmele mari cu experienta. Interesant este ca la noi nu au fost variatii mari de preturi, caderea din prezent fiind de 15-20%. In general, in Oradea, apartamentele vechi sunt cele mai multe si sunt putini dezvoltatori imobiliari. Un apartament de doua camere (confort I, 50 mp) se vinde acum cu 40.000 de euro; inainte de criza se vindea cu 45.000-48.000 de euro. La terenuri situatia sta altfel, caderile de preturi, pe fondul lipsei tranzactiilor, au ajuns la 60-70%", spune Valentin Catana, director general la Casa Regal.
Despre rezultatele experientei cu imobiliarele din Ungaria, patronul unei agentii care realiza astfel de tranzactii a concluzionat: "Am inchis firma anul trecut, am ramas cu stocul de proprietati".
Ca si in alte localitati din tara, la Oradea Programul "Prima Casa" a dezmortit piata pe segmentul apartamentelor vechi.
"Situatia din imobiliare nu se va redresa probabil nici in acest an; poate din 2011 sa asistam la o revenire. Cat despre preturi, nici acestea nu vor mai cobori foarte mult, fiind posibil ca din cauza Programului «Prima Casa» sa urce putin", a precizat Valentin Catana.

Tranzactiile au scazut si cu 70%
"Volumul tranzactiilor a inregistrat o cadere istorica in 2009. In 2010 numarul tranzactiilor a inceput deja sa creasca, dar valoarea medie a tranzactiilor este mult mai scazuta decat in trecut", sustine Christopher Shonn, managing partner la NAI Property Partners.
In Cluj, jumatate din agentiile imobiliare au fost inchise din cauza crizei in 2009.
"Au rezistat firmele care aveau cat de cat lichiditati. Nivelul tranzactiilor a scazut abrupt, chiar cu pana la 70%. De exemplu, in ultima perioada am realizat sase-zece tranzactii pe luna, insa inainte de criza se faceau zece tranzactii fara probleme. In august anul trecut, de exemplu, am avut un minimum de trei tranzactii lunare, mult sub o limita suportabila, dar am depasit momentul. Noi am reusit sa ne mentinem pe piata pastrand toti cei 21 de angajati. Nu am facut disponibilizari, insa am redus cheltuielile. Consideram ca este foarte important ca am rezistat pe o piata grav afectata de criza", a declarat Sergiu Suciu, reprezentantul agentiei "Ancuta" din Cluj-Napoca.
In Cluj, preturile la locuinte au inregistrat scaderi de 40%. Un apartament de doua camere (confort I, cu finisari) se vinde cu 47.000-55.000 de euro.
In alta zona a tarii, la Iasi, din peste 200 de agentii care functionau inaintea crizei, au mai ramas 50-60. Tranzactiile cu locuinte din blocurile vechi au scazut cu 40%, insa la apartamentele din blocurile noi procentul este mai mic. La fel ca in celelalte orase ale tarii, garsonierele si apartamentele de doua camere decomandate sunt cele mai tranzactionate, insa la un nivel mult inferior anilor 2007-2008.

Nici terenurile ieftine nu se mai vand
De la izbucnirea crizei, zona tranzactiilor cu terenuri a fost cea mai afectata. Rareori agentiile imobiliare au parte de vreun amator care sa doreasca sa cumpere un teren, si doar daca este vorba de vreun chilipir.
"Cel mai greu au mers vanzarile de terenuri. Foarte dificil. Anul trecut, la agentia noastra nu a venit nici un client doritor sa cumpere vreun teren. La agentia noastra, orientata mai mult pe categoria locuintelor sub 100.000 euro, in 2009 volumul tranzactiilor a scazut cu 30%, insa volumul comisioanelor s-a micsorat cu 50%. Am ales sa ne pastram clientii, sa oferim anumite facilitati. Am reusit sa pastram numarul angajatilor, nu am facut concedieri. Chiar daca a fost o scadere de 30%, am considerat ca este mai important sa pastram o echipa de profesionisti", ne-a declarat Marian Micu, director la "Casa Voastra", agentie imobiliara din Bucuresti care activeaza pe piata de peste zece ani.
In Giurgiu, reprezentantii agentiilor imobiliare spun ca afacerile cu terenuri nu mai merg deloc. Alexandru Radulescu, de la agentia "Idaki", preconizeaza o scadere a tranzactiilor cu terenuri, pe ansamblul orasului Giurgiu, cu 70%: "Terenurile aproape ca nu se vand, am putea spune. E o afacere care nu merge. Daca, de exemplu, un teren care valora inainte de criza 50 euro/mp se ofera azi la vanzare cu 10 euro, cumparatorul nu ar vrea sa ofere nici 3-4 euro".
De asemenea, Gabriel Zamfir, presedintele Uniunii Nationale Imobiliare (UNIM), apreciaza ca piata terenurilor este cea mai afectata de criza: "Intr-adevar, statistic, preturile au scazut cu un procentaj important, insa sunt greu de facut aprecieri generale atata vreme cat numarul tranzactiilor este insuficient".

» S-a iesit din amortire
Programul "Prima Casa" a dat un mic impuls pietei imobiliare inca de la sfarsitul anului trecut. Agentii imobiliari declara la unison ca din octombrie 2009 au reusit sa vanda locuinte atat prin Programul guvernamental "Prima Casa", cat si prin Programul "Casa Noua", promovat de ING Bank Romania.
"Programul «Prima Casa» a insemnat o gura de oxigen pe piata imobiliara. La preturi putem aprecia ca nu vor fi scaderi, pentru ca exista cerere pe piata. Interesant este ca, acum trei saptamani, cand se vorbea de relansarea programului cu un nou plafon de garantare, pe piata vanzatorii au crescut preturile (de exemplu, pentru un apartament cu doua camere in Iancului se cereau 67.000 euro, in loc de 62.000 euro), insa nu au gasit cumparatori si au fost fortati sa readuca preturile la nivelul de dinainte de 15 ianuarie", a precizat Marian Micu, de la "Casa Voastra".

Articol aparut in ziarul Romania libera din 18 februarie 2010
Foto: Romania libera