Caligrafia este, de anul trecut, doar materie opţională în 45 de state americane. Tendinţa se extinde şi iată că, din 2016, nici elevii finlandezi nu vor mai fi obligaţi să scrie de mână, la şcoală. Cei foarte îngrijoraţi, de aiurea, ar trebui întrebaţi doar câte pagini au mai acoperit ei cu scrisul de mână, nu în ultimele zile, ci în lunile din urmă.
Ei bine, da. Scrisul de mână dispare, oricât de nemulţumiţi ar fi unii care nici măcar nu realizează că părerea lor este neimportantă. Este scrisul de mână util? Poate da, însă nu trebuie considerată inutilă nici tehnologia care, de o bună perioadă, a explodat spectaculos. A evoluat, mai ales de câţiva ani, atât de puternic şi frumos, încât majoritatea trecătorilor neatenţi şi neavizaţi prin viaţă au fost depăşiţi de ea. Empatia e de cele mai multe ori benefică existenţei. Mai degrabă, întrebaţi-vă cu multă seriozitate ce cred copiii voştri despre ce aţi scris voi, cândva, pe o coală de hârtie şi dacă nu cumva au dificultăţi majore să vă descifreze scrisul.
Asistăm la o tranziţie tehnologică ce le depăşeşte unora aşteptările, dar dispariţia scrisului de mână ţine totuşi de o perioadă de timp suficientă pentru ca actualele generaţii uimite şi trecute de vârsta tinereţii să se stingă fără urme.
Da, scrisul de mână dispare mai repede decât ar fi crezut unii. Însă Universul nu dispare odată cu el şi nici Pământul nu se stinge în lipsa lui. Oamenii de ştiinţă, savanţii – vizionari, au decretat deja că viaţa pe Terra va mai putea rezista încă cinci miliarde de ani, până când Soarele va sucomba, ceva mai mult decât vârsta calculată a Pământului, din prezent. Prin urmare, faptul că nu se va mai scrie de mână în viitorul apropiat nu ar trebui să-i îngrijoreze decât pe cei plini de ifose, care cred că lumea începe şi se sfârşeşte cu ei.
Pe scurt, ce se întâmplă de fapt. De-a lungul istoriei, scrisul a cunoscut diverse forme şi a fost aşternut pe suporturi din cele mai diverse. Semnele cioplite în piatră acum 5.000 de ani, cuneiformele de la Sumer, aşternute în piatra sau pe argila de la Uruk, Ur şi Eridusunt acum curiozităţi pentru majoritatea oamenilor obişnuiţi. Doar cercetătorii erudiţi le pot descifra. Acelaşi lucru se poate spune şi despre manuscrisele mai recente, realizate cu dificultate şi măiestrie pe piele de viţel prelucrată, în perioada ante-Gutenberg. Odată cu dezvoltarea spectaculoasă a Internetului, vechiul suport de hârtie a fost înlocuit încet-încet, cu alte tipuri de materiale. E adevărat, noul suport de tip hard-disk nu are o structură funcţională care să poate fi înţeleasă de orice profan. Ce e cert însă, acest suport pe care ne înregistrăm, astăzi, de cele mai multe ori scrisul de orice fel, există fizic. La fel de adevărat este că decriptarea lui necesită dispozitive electronice sofisticate. Dar iată că, deşi noua tehnologie nu-şi dezvăluie secretele structurale decât celor profund iniţiaţi, ea este accesibilă aproape oricui şi oriunde. Detractorii noilor tehnologii informatice care fac scrisul de mână să devină amintire, nu sunt alţii decât cei depăşiţi de vremurile pe care le trăiesc. Fie că recunosc sau nu, şi ei sunt la fel de insignifianţi ca şi persistenţa efemeră a oricărei generaţii de tranziţie, dacă raportarea se va face la infinita scară a istoriei.
Ceea ce parcurgem în prezent este calea pe care o străbatem prin era digitală, este avansul tehnologic de neoprit şi este viitorul pe care şi l-au închipuit bunicii noştri. Trăim în viitorul pe care unii l-au visat abia ieri, aşa de rapidă este evoluţia erei digitale. Şi nu ţine de vârstă, paradoxal, majoritatea evangheliştilor Internetului şi a propovăduitorilor avantajelor utilizării obiectelor inteligente sunt trecuți de mult de anii tinereții.
*Citește și: Delir și decădere. Sau 25 de ani de istorie
Articol apărut în revista Print Magazin în data de 9 iunie 2015, Autor: Romulus Cristea
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu